Ultima dorinţă (fragmente) – Momente de fericire

f7a408fb0d0dffd5b397d0b502aa1320

Foto: Pinterest

***

În noaptea aceea senină stelele se vedeau atât de frumos că am simțit nevoia să mă opresc doar pentru a mă uita la ele. Și luna, luna parcă îmi zâmbea, ca o promisiune a fericirii ce avea să vină. Abia apoi am pornit spre dormitor. Trecând prin sufragerie am evitat să mă concentrez asupra cuvintelor răstite ce parcă bubuiau din bucătărie. Ajunsă în cameră am deschis larg fereastra. Am mai privit câteva momente și de acolo stelele şi luna stând liniștite, fiecare la locul său. După câteva clipe am tras la loc perdeaua care a şi început să se mişte odată cu aerul răcoros al nopţii ce se strecura prin geamul deschis, apoi am aprins veioza de pe noptieră, oprindu-mă din nou câteva momente pentru a privi în jur. Mi-a plăcut semi-obscuritatea care a inundat încăperea imediat ce s-a aprins lumina. Am intrat la duş cu atingerile de mai devreme ale lui Rareş stăruindu-mi încăpăţânate pe piele, de parcă acolo le-ar fi fost locul. După câteva minute,înfăşurată doar în prosopul mare de baie, am început să-mi caut ceva de îmbrăcat pentru noaptea aceea. Observasem deja când despachetasem că Angi îmi pusese în bagaj cam toate îmbrăcămintea pentru noapte scurtă şi transparentă pe care o aveam dar speram să-i fi scăpat totuşi şi ceva mai serios iar eu să nu-mi fi dat seama. Lumina puţină şi faptul că eram concentrată la căutarea mea m-au făcut să nu-l văd pe Rareş decât după câteva minute, când nu a mai reuşit să se abţină să nu râdă. Stătea rezemat de tocul uşii camerei, cu părul ud, desculţ şi fără tricou, privindu-mă amuzat și ascultând cum o boscorodeam pe Angela.

– Nu ţi-am zis eu să nu mai pui bază pe Angela, că face prostii?, mi-a spus venind spre mine cu braţele deschise şi cu acelaşi zâmbet cald pe care îl afişa mereu.

– Ar fi trebuit să te ascult, i-am răspuns ridicând în fiecare mână câte un dezabie dintre cele care stăteau împânzite pe pat. Roșu sau negru?, am întrebat râzând la rândul meu.

– Niciunul…, mi-a replicat, așa că le-am lăsat să cadă alături de celelalte.

Când Rareş a ajuns lângă mine câteva fracțiuni de secundă mai târziu şi m-a strâns în braţe, senzaţia de siguranţă pe care o aveam mereu când era lângă mine m-a învăluit iarăși. Îi simţeam pielea caldă lângă a mea şi degetele mişcându-i-se fără grabă prin părul meu. Cu fiecare atingere setintimentul că nimic rău nu mă putea ajunge mă învăluia tot mai mult. În clipa în care respiraţia lui fierbinte mi-a ajuns pe piele nu m-am putut împiedica să mă simt neliniștită, căci oriunde priveam nu vedeam altceva decât fericire, atât de multă fericire că mă speria. Ce ai să faci când o să se termine?, s-a răstit la mine atunci propria-mi minte. Mi-am ridicat faţa spre Rareş ştiind că liniştea, calmul, pe care aveam să le găsesc în privirea lui urmau să-mi alunge toate acele gânduri. Şi, într-adevăr, aşa s-a şi întâmplat: teama mea parcă s-a evaporat în clipa în care l-am privit, însă nu m-am putut împiedica totuşi să-l întreb:

– Fericirea poate să te sperie, Rareş?

M-a privit aşa cum priveşte un om mare spre un copil speriat de un lucru banal, mi-a prins faţa între palme şi apoi mi-a şoptit:

– Nu știu… Obișnuiesc doar să mă bucur de ea, nu s-o întorc pe toate părțile. Presupun că da…În anumite situaţii cel puțin…Dar teama dispare, Marina, dispare pe măsură ce înveţi să ai din nou încredere. Atât cât depinde de mine îți garantez fericirea, dar să ai încredere trebuie să alegi tu singură. Ştii, nu? Încrederea e doar alegerea ta…

Ştiam, normal că ştiam… Știam mult prea bine. La fel de bine cum știam și că mă feream intenționat să cred în el.

În viață cel mai ușor pentru unele persoane este să-ți întoarcă spatele, mi-am explicat în gând mie însămi. Fără niciun cuvânt. Fără regrete. În viață cel mai ușor pentru unii este să-i lase pe oameni privind în urma lor. La fel de lesne în viață este și să privești spre trecut. Aşa, ca și cum acolo ar fi tot frumosul din lume când, de fapt, acolo nu e nimic. Nu, în trecut nu este nimic. Dacă ar fi fost ceva, atunci ar fi ajuns în prezent mai mult decât un pumn de gânduri. Mai mult decât miile de ne-nțelesuri cu care te lupți de-atâta vreme.

Când prosopul de pe mine a căzut din mâinile lui cu un zgomot surd pe podea imediat după aceea, Rareş nu mi-a mai lăsat de ales. M-a obligat să cred. Mi-ar fi fost imposibil să fiu cu el în noaptea aceea dacă nu aş fi crezut pe de-a-ntregul în noi. Am închis ochii câteva momente, timp în care am alungat trecutul până la ultima fărâmă. Când l-am privit după aceea mi s-a părut a fi diferit, căci îl vedeam acum cu ochi ce obsevau doar prezentul. Unii cu care nu mai priveam peste umăr. – Ştiam că nu avea să fie simplu pe mai departe, că vor exista momente în care tot ce-a fost va încerca să iasă la suprafaţă, însă aveam să lupt cu toate forţele ca să uit, ca să las totul în urmă. – Apoi mi-am ridicat braţele şi le-am petrecut în jurul gâtului lui iar din clipa aceea parcă nu a mai existat nimeni altcineva pe lume în afară de noi doi. Nimic altceva în afară de sărutul care a urmat şi a cărui senzaţie nu mi-a mai dispărut niciodată de pe buze de atunci, nimic în afară de fiecare atingere a mâinilor lui pe pielea mea, de buzele care-mi trasau conturul feţei cu sărutări uşoare, coborându-mi încet de pe gât pe umeri şi răcorindu-mi pielea încinsă în fiecare loc pe care îl atingeau…

A doua zi dimineață m-au trezit aceleași sărutări, care îmi alunecau leneșe pe spate, învelindu-mă în cea mai pură fericire. Era atât de multă că aveam senzația c-o respir, c-o pot atinge.

***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s