Ultima dorinţă (fragmente)- O nouă iubire

beautiful-oil-painting-by-rob-hefferan-11Foto: Pinterest

***

– Bun, mi-a spus apoi, lăsând la o parte mina serioasă pe care o avusese cât timp mă ajutase, acum că am terminat treaba hai să îţi arăt ceva.

M-a luat de mână şi am urcat împreună în mansarda clădirii.

– Ce e aici?, am întrebat curioasă odată ajunşi în faţa uşii.

– Locul în care mă relaxez când sunt la serviciu, mi-a răspuns ridicând nonşalant din sprâncene.

Rareş a descuiat apoi uşa iar în momentul în care lumina a descoperit camera aceea vederii mele am observat cu mare surprindere că adăpostea un mic atelier de pictură. Peisaje, portrete, picturi abstracte erau agăţate ori sprijinite peste tot prin încăpere. Un superb peisaj de început de toamnă, adică lumea aşa cum se vedea ea de la geamul încăperii am înţeles a doua zi când am privit afară în lumina dimineţii, aştepta cuminte pe şevalet momentul în care avea să fie terminat. Eram atât de mirată de ceea ce vedeam în jur. Nu-mi venea să cred faptul că bărbatul care doar cu câteva minute înainte mă învăţa cum stau lucrurile la departamentul Resurse Umane putea să fie responsabil de existenţa acelor frumuseţi.

– Cine le-a făcut? Tu?

– Da, e un hobby. Şi având în vedere că petrec destul de mult timp aici am zis să mi-l aduc aproape. Mă relaxează. De câte ori simt nevoia să fug de agitaţie vin aici. Tu? Cu ce te ocupi când nu încerci să pui o afacere pe picioare?

– Cu nimic. Obişnuiam să scriu. Acum nu o mai fac.

– De ce?

Nu ştiu ce i-a transmis chipul meu în momentul respectiv însă a schimbat imediat subiectul. Cumva a înţeles fără cuvinte că intra pe un teren periculos, un teren pe care n-ar fi fost cazul să încerce să păşească. – Anumite perioade din viaţa mea erau de multă vreme subiecte tabu. – Şi totuşi, habar nu am de ce, am simţit o nevoie puternică să-i răspund.

– Hai să ieşim pe balcon, e păcat de aerul de afară şi de peisaj mi-a spus privind din picioare prin fereastra mare cerul plin de stele. Între timp eu mă aşezasem confortabil pe canapea.

– Nu ştiu de ce. Pur şi simplu m-am oprit. N-ar fi trebuit să o fac. M-am cam pierdut pe drum, m-am destăinuit eu, ghemuindu-mă pe canapea cu picioarele sub mine şi înălţând la rându-mi privirea spre cer. Somnul începea să pună stăpânire asupra mea. Trecuse de ceva vreme de ora unu. Am sacrificat multe lucruri importante în ultimii ani, am continuat. Aş fi vrut să-mi pun stavilă explicaţiilor, însă ceva nu mă lăsa. Am observat că Rareş voia să mă întrebe ceva, însă nu ştia ce să facă. Întreabă. Promit să-ţi răspund, l-am îndemnat eu. Apoi mi-am rezemat obrazul de spătarul canapelei şi am aşteptat. S-a aşezat lângă mine şi a repetat: De ce?

– Pentru că aşa este iubirea, cred. Când iubeşti nu observi adevărul, sacrificiile pe care le faci. E povestea clasică, sunt sigură că ai mai auzit-o, şi nu numai o dată: m-am îndrăgostit şi am lăsat totul în urmă pentru iubirea asta. Cei 25 de ani pe care îi aveam la momentul respectiv nu au însemnat scăparea din mrejele firii mele naive, deşi am crezut mereu despre mine însămi că am o judecată sănătoasă, inteligenţa de a nu mă lăsa păcălită.. M-am mutat în alt oraş şi am luat viaţa de la capăt acolo, gândindu-mă că am găsit omul cu care aveam să-mi petrec restul vieţii. Dar nu a fost aşa. După trei ani m-am trezit că el şi-a făcut bagajele şi a plecat pur şi simplu, fără explicaţii, iar eu am rămas singură într-un loc în care nu aveam pe nimeni cu adevărat apropiat. Bine, adevărul este că nici nu aşteptam explicaţii din partea lui dacă mă gândesc mai bine. Nu era genul de om care să se lege la modul serios de cineva, iar eu am ştiut mereu acest lucru. Nu mi-a ascuns-o niciodată. Am ştiut că va veni o zi în care va pleca exact în felul în care a făcut-o. Dar am riscat. M-am păcălit pe mine însămi. Nu am vrut să văd adevărurile din povestea noastră. Am văzut doar ce şi cum mi-a convenit. Aveam multe pasiuni comune. Ne plăcea să călătorim, puteam să discutăm despre orice. Semănam foarte tare din unele puncte de vedere. Asta am văzut. Pe asta m-am concentrat. Însă am trecut de bunăvoie cu vederea faptul că nu amândoi ne ataşam de oameni în acelaşi fel. Eu, chiar dacă nu o arăt, mă leg foarte tare de cei din jur. El însă nu se ataşa de nimeni pentru că nu considera asta ceva ce trebuia făcut. Era de părere că în viaţa celorlaţi suntem doar în trecere. Aşa că ce rost are să te legi sentimental de cineva? Aşa spunea…A fost totuşi o poveste de iubire frumoasă. Atâta timp cât a durat am fost cu adevărat fericită. Am iubit mult. Îmi place să cred că am fost iubită la fel de mult, cu toate că nu am idee care-i adevărul din punctul acesta de vedere. Îmi spun pur şi simplu n-a durat atât cât mi-aş fi dorit. Nu regret nimic. Numai că m-am îndrăgostit atât de tare, m-am legat sufleteşte atât de tare de el încât atunci când a plecat a lăsat totul în dezordine. Absolut totul. De la sufletul până la viaţa mea. Am avut mare noroc cu Angi atunci. Cu toate că abia o cunoscusem mi-a fost alături clipă de clipă în perioada respectivă. M-a încurajat şi m-a susţinut mai mult decât ar fi făcut-o chiar şi o soră. Am doar un frate mai mic așa că ea a fost sora de care aș fi avut nevoie atunci. Mi-e greu încă. Obişnuinţa îşi cere tributul de mult mai multe ori decât mi-aş dori eu să o facă. Sunt chiar unele momente în care am impresia că o să port iubirea asta cu mine mereu, ca un stigmat, că n-am să o pot uita cu adevărat niciodată, că n-am să pot să mai cred în cineva aşa cum am crezut în Eric. Vezi tu, inima unei femei nu știe să iubească altfel decât orbește, nebunește, fără să mai vadă nimic în jur, fără să creadă în nimeni altcineva în afară de omul iubit. Și-n plus, chiar dacă spune şi poate chiar să credă altceva, o femeie va păstra mereu iubirile trecute închise în inima ei, indiferent dacă acestea au lăsat în urma lor drumuri line sau răni adânci. Le va analiza pe fiecare în parte de nenumărate ori încercând să le-nţeleagă finalul și întrebându-se unde-a greșit de s-au terminat… Așa suntem noi făcute, din păcate… Pentru noi altfel nu se poate… O să mai treacă ceva timp până am mi-l scot de tot din minte și din suflet, ştiu, am continuat, încercând parcă să mă conving de adevărul cuvintelor pe care le rosteam, dar am să reuşesc până la urmă. O să mai treacă ceva timp… Oricum, cu toţii purtăm cu noi o poveste de iubire de genul acesta, nu? Una care ne rămâne în suflet mai mult decât altele…Mă rog…Una peste alta, am decis să mă întorc acasă iar după un an şi un pic am zis să încerc să fac ceva mai mult decât puteam realiza într-un orăşel de provincie. Aveam nevoie să încerc. Să-mi arăt mie însămi că pot să reuşesc în ceea ce îmi propun să realizez. Aşa că, iată-mă aici încercând să fac ceva mai mult…

– Ştii c-o să reuşeşti, nu?

– Câteodată nu sunt chiar atât de sigură…

– Uite încă un sfat: când nu eşti sigură de ceva, uită-te în urmă. Vezi de unde ai plecat şi unde te afli. O să te simţi mai bine, îţi garantez.

A rămas un pic pe gânduri, după care a continuat.

– Marina, îţi propun ceva. Sunt foarte egoist în ceea ce priveşte locul ăsta. Aici nu intru decât eu şi personalul care face curăţenie. Dacă îmi promiţi că te apuci iarăşi să scrii îţi las un rând de chei. Ştii, este important ca în toată nebunia asta, în procesul acesta de revenire pe linia de plutire în care te afli tu acum, să faci şi altceva, ceva care să fie doar de relaxare şi să te ajute sufleteşte. Vei avea şi zile cu mult mai grele decât cele de până acum. Eşti conştientă şi tu că aşa o să fie. Vor fi zile în care o să-ţi vină să o rupi la fugă şi să laşi totul baltă. Atunci vei avea nevoie de un refugiu, un loc în care să te ascunzi ca să te aduni, vei avea nevoie să faci ceva care să te ajute în sensul acesta. Vei avea nevoie să te concentrezi pe altceva. Crede-mă pe cuvânt: o să ai nevoie. Pentru astfel de momente îţi ofer acest loc. Însă trebuie să-mi promiţi că vei profita de el pentru a scrie. Ce zici? Îmi promiţi?

Nu i-am răspuns. Îmi era însă foarte dor să scriu aşa încât eram decisă să încerc şi cred că a observat şi el asta, pentru că m-a privit zâmbind înţelegător.

– Hai să mergem! Te duc eu acasă.

– Mai rămânem puţin, te rog? E aşa plăcut…l-am rugat privind iarăşi cerul pe care stelele sclipeau rând pe rând.

– Mai rămânem dacă vrei. Dar cum astăzi, pardon, ieri, am sărit peste cină, zic să rezolvăm problema.

Nu puteam să fiu mai mult de acord cu ceva în clipa respectivă, deşi mă întrebam de unde avea să facă rost de mâncare la acea oră. Frigiderul din încăpere era însă pregătit pentru orice. Inclusiv gata oricând să scoată la înaintare un platou rece.

– Chiar e pregătit pentru orice locul ăsta.

– Da, nu se ştie niciodată când simt nevoia să urc aici. Prin urmare el trebuie să fie mereu gata să-mi găzduiască, din toate punctele de vedere, momentele de nebunie creatoare, mi-a răspuns el pe un ton amuzat.

Şi am mai petrecut acolo o bună bucată de vreme. Plăcută vreme. Am râs şi am vorbit cât pentru toate dăţile din ultima lună în care mă ferisem să vorbesc cu el despre altceva în afară de firme şi cifre.

– Îţi mulţumesc pentru ajutor. Rămân datoare. Cel mai probabil m-aş fi luptat şi acum cu grămada aceea de CV-uri dacă n-ai fi apărut tu.

– Eşti sigură la partea cu rămas datoare? Nu uita că tu ai spus-o.

– Da, în ideea că tu eşti un altruist şi n-o să ceri nimic în schimbul ajutorului acordat.

– Nu şi de data asta. O să fac o excepţie acum. Bun, îmi eşti datoare. Trebuie să accepţi o invitaţie la o cină adevărată în viitorul foarte apropiat.

– S-a făcut, i-am răspuns, cu toate că îmi pusesem în gând să găsesc o scuză când avea să vină momentul. Nu-mi doream altceva decât să-mi văd de drumul pe care pornisem, fără complicaţii. Undeva printre aceste gânduri oboseala a pus cu totul stăpânire pe mine şi am început să alunec uşor în lumea viselor. Nevoia mea de somn a făcut ca spătarul canapelei să mi se pară mult mai comod pe post de pernă decât ar fi fost în mod obişnuit.

Să nu te opreşti, să lupţi în continuare aşa cum o faci acum şi o să-ţi fie bine, Marina. O să crezi din nou. În oameni, în iubire, în viaţă. Ai să vezi că aşa o să fie. Eşti destul de puternică cât să te ridici mereu, oricât de jos s-ar întâmpla să ajungi. Porţi în tine destulă încredere cât să fii capabilă să-ţi croieşti drum spre oriunde în lumea asta mare. Poţi să realizezi orice îţi pui în minte. Ştiu cât de vulnerabilă te simţi adesea şi te văd cum te agăţi în acele momente de orice te poate face să rămâi deasupra propriilor temeri, gânduri şi îndoieli. Dar mai ştiu şi că ieşi mereu la suprafaţă.Timpul vindecă. Şi aduce cu sine uitarea. Mereu se întâmplă așa. Până și în cazul celor mai puternice sentimente. Dar timpul ne mai aduce ceva, să știi: înțelegerea faptului că pe oamenii care dispar fără cuvinte din viața ta nu trebuie să-i regreți. Oricât de tare te doare plecarea lor. Curând o să îți fie și ție clare aceste lucruri. Curând așa va fi, mi-a şoptit Rareş în timp ce se întindea pe canapea cu tot cu mine în braţe. Şi mai comod, mi-am spus în sinea mea, strângându-mă la pieptul lui. Un zâmbet mi-a înflorit probabil pe buze în clipa respectivă pentru că i-am simţit degetele conturându-mi-le uşor, mutându-se apoi pe marginea feţei mele iar de acolo, pe păr. Abia îi simţeam atingerile însă fiecare în parte îmi ajungea până în suflet. Când și-a lipit buzele de fruntea mea am avut un sentiment de siguranţă cum nu mai avusesem niciodată până atunci. Acel sentiment este ultimul lucru pe care mi-l amintesc despre noaptea respectivă.

Tot în braţele lui Rareş eram şi când lumina dimineţii m-a trezit. Acelaşi zâmbet cald i-a apărut pe buze în momentul în care am privit somnoroasă spre el. Ochii lui albaştri mă săgetau cercetători, la fel de senini ca întotdeauna. Am avut tendinţa să mă smucesc de acolo, însă n-am făcut-o. M-am rezumat doar la a încerca să mă ridic, dar m-a ţinut pe loc.

– Mai dormi. E abia ora șase dimineaţa, mi-a spus în șoaptă.

Dintr-un motiv necunoscut, m-am aşezat la loc în braţele lui. Cu toate că nu aveam de gând să fac aşa ceva. Eu aveam de gând să plec. Să fug. Însă îmi era atât de bine lângă el că n-am putut. Pe de altă parte mă simţeam ca un copil speriat că va rămâne singur în curând iar atunci nu va mai şti ce să facă, încotro să o apuce. Mă speria gândul că povestea avea să se repete. Iarăşi faci greşeala de a te ataşa de oameni pe care nu-i cunoşti destul de bine. Şi iarăşi nu-ţi pasă de ceea ce ar putea să se întâmple, m-am certat în gând. Dar tot n-am putut. N-am putut fugi… Îmi era atât de bine. Atât de bine…

– Rareş?

– Da…

– N-o să vină o zi în care o să dispari, nu-i aşa? l-am întrebat în ciuda gândurilor și temerilor mele, privind în ochii lui senini de parcă nu de pe buze aveam să-i aflu răspunsul, ci din privire. Braţele i s-au strâns atunci în jurul meu și buzele i s-au îndreptat spre ale mele. Iar eu nu am încercat să opresc nimic din toate astea. Sărutul care a urmat mi-a răspuns la întrebare înainte ca vorbele lui s-o facă.

– Nu. N-o să vină dacă nu-mi ceri tu să plec.

***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s