Ultima dorinţă (fragmente)- Când trecutul se întoarce

Despre „Ultima dorinţă” am mai scris la un moment dat. Este un vis pe care sper să îl împlinesc, cuvinte pe care sper să le public cândva sub forma unei cărţi. Până nu demult au fost postate aici câteva fragmente. Cum însă în ultima vreme am tot lucrat la text, am decis să le şterg şi să le postez din nou atunci când forma lui va fi cea definitivă. – Am avut impresia că am reuşit să ajung la această formă definitivă zilele trecute. M-am înşelat. Când am început să-l citesc din nou ieri, evident că au început să curgă şi corecturile. Un cuvânt aici, o frază dincolo şi tot aşa. – Am reuşit însă să termin de (re)corectat o bună parte în aceste două zile, astfel că acum pot să revin cu un prim fragment, în formă definitivă. 🙂

Foto: Pinterest

4ef57687eecfca3bcbc6139dcff5e0c0

Amintirile…

Sunt momente în care ne dor
Momente în care le-ndesăm în colţuri de sertare
Momente în care ne prefacem că nu există
Momente în care ne minţim că am uitat.

Noi oamenii credem că îi putem întoarce spatele vieţii, că putem pecetlui unele drumuri spre a porni nestigheriţi pe altele, că ne putem fereca pe undeva amintirile. Şi o vreme chiar avem impresia că reuşim acest lucru. Păşim însufleţiţi alături de oameni şi prin locuri noi. Creionăm alte visuri şi alergăm încoace şi încolo ca să le îndeplinim. Ne agăţăm de ele, ne cufundăm în ele. Însă viaţa nu este atât de simplă şi vine în cele din urmă, inevitabil, un moment în care suntem obligaţi să stăm faţă în faţă cu ceea ce purtăm cu adevărat în adâncul fiinţei noastre.

– Gata femeie, nu mai plânge aşa! Acum apare Rareş şi te ia la întrebări dacă te vede în halul ăsta. Când v-oţi certa şi te-o pocni depresia tot pe capul meu rămâi şi n-am chef, zău aşa!

– Nu ţine, Angi…Nu pot să râd…am răspuns abia auzit.

– Dar ia mai zi-mi o dată ,clar, ce s-a întâmplat?

La cei aproape 31 de ani ai mei părea că mi se împlineseră toate visurile. În sfârșit! Visasem la propria afacere de succes și o aveam. Voisem să trăiesc o iubire ca-n povești și aveam parte și de ea. Toate bune, dacă nu ar fi decis trecutul să-mi amintească chiar atunci că încă mai era prezent. Și nu oriunde, ci chiar în locul din care crezusem că-l alungasem de multă vreme: în mine.

***

– Te uitasem, nemernicule! Te uitasem! Ce cauţi aici? Ce vrei? am zbierat, fără să încerc câtuşi de puţin să mă controlez. Spre norocul meu era vremea pauzei de masă aşa că sediul firmei era gol.

– Ohoo, domnişoara şi-a găsit jumătatea, mi-a spus Eric folosindu-se de sarcasmul lui caracteristic, în timp ce privea singura fotografie din încăpere, în care apăream împreună cu logodnicul meu. Vă stă bine, zău…

Ah,sarcasmul acela, cu care obişnuise să mă tachineze atât de mult în trecut și căruia nu putusem niciodată să-i țin piept ca lumea!

– Du-te dracului, zău! Te-am întrebat ce cauți aici.

– Draga mea, dacă nu te-ai fi enervat de cum m-ai văzut intrând și-n loc să pui întrebări aiurea m-ai fi lăsat să vorbesc, ai fi știut deja.

– Lasă bufoneria asta, că nu ține. Treci la subiect!

– Apropo, te-aş ruga să-ţi controlezi vocabularul.

– Și pe tine te interesează acest aspect legat de mine din ce motiv? Treci la subiect ţi-am zis!

– Mă interesează pentru că avem de făcut afaceri împreună, mi-a replicat zâmbind vicleneşte și trântindu-mi pe birou un contract.

– Zi zău!

– Zău!

Doamne, cât mă enerva. După atâția ani tot mai reuşea să mă enerveze prezenţa lui. Însă în acele momente, mi-am dat seama, nu mă gândeam nicicum la cât mă enerva ci la clipele în care mă prăbușisem din cauza lui și anii de care avusesem nevoie ca să-l uit. Fusese prima dată în viața mea când cineva mă făcuse să mă prăbușesc astfel, când cineva plecase luându-mi visurile şi când plânsesem atât de mult și de amar. Fusese prima dată când lăsasem garda jos şi nu mă mai ferisem să mă-ndrăgostesc. Şi tot atunci simțisem pentru întâia dată cât de tare doare o inimă călcată în picioare…

– Ce-ai semnat tu ieri? Ia spune! Nu contractul ăsta? Nu urma să vină cineva din cadrul firmei cu care l-ai încheiat ca să discute mai multe cu tine azi? mi-a spus brusc, cu o expresie dură pe chip, pe care nu i-o cunoşteam şi care m-a speriat. Parcă nu mai vorbeam cu același om din urmă cu doar câteva secunde. Într-o clipă sarcasmului îi luase locul duritatea caracteristică oamenilor pregătiți să facă orice ca să-și atingă scopurile. În anii de când nu-l mai văzusem devenise, din câte se părea, un afacerist în toată puterea cuvântului.

– Ba da, am răspuns nedumerită, în timp ce răsfoiam hârtiile încercând în zadar să-mi ascund tremurul vocii. Dar nu-nțeleg ce are asta de-a face cu tine.

– Firma e A MEA! a spus accentuând ultimele două cuvinte, un zâmbet malițios acoperindu-i în acelaşi timp chipul.

Am încremenit. Nu mai eram în stare să gândesc, să procesez vreo informație, să vorbesc. Doar îl priveam. Atât! Doar atât mai eram în stare să fac. Am avut nevoie de câteva secunde bune ca să îmi recapăt autocontrolul. Imediat ce am reușit, i-am spus sec:

– Doar nu crezi că aș lucra cu tine, nu? Nu ești atât de nebun încât să-ți imaginezi asta!

– Ba ai s-o faci, mi-a răspuns cu același rânjet malițios pe față.

– Nu mai spune! Asta s-o crezi tu!

În momentul următor l-am văzut cum se sprijină în pumni pe biroul meu și se apleacă spre mine. Am simțit atunci cum prezența lui mă copleșeşte și mi-am dorit să fug, să mă ascund undeva. Pe față îi stăruia zâmbetul acela enervant, dar acum citeam acolo și altceva: superioritatea omului care știe că are toate șansele să câștige și se pregătește să-și joace cartea. Ș-atunci a venit lovitura de grație.

– Ascultă bine ce-ți spun. Nu de alta însă a doua oară nu mai repet. A doua oară o să acționez direct. Dacă nu duci la bun sfârșit contractul ăsta te trezești cu afacerea pe butuci în doi timpi și trei mișcări. Ți-e clar?

Și iar am încremenit. Şi iar n-am mai fost capabilă să mai scot vreun cuvânt. Asta în primul rând pentru că îl credeam, îl ştiam în stare să facă ceea ce spusese. Avea ambiţia necesară. Acea ambiţie cu care eram atât de bine familiarizată şi care îl împingea cu ardoare spre orice îşi punea în minte să realizeze. În al doilea rând pentru că muncisem enorm ca să pun pe picioare și să dezvolt biroul de traduceri pe care aveam acum în Bucureşti. Îmi iubeam meseria iar locul pe care îl creasem era parte din mine, din sufletul meu. Pe urmă mai erau și oamenii care depindeau financiar de existența firmei. Ţineam foarte mult la ei toţi. La fiecare în parte. Le cunoşteam familiile, problemele. Îi respectam enorm. Îmi erau aproape încă din urmă cu doi ani, când decisesem să intru în lumea afacerilor. Îmi rămăseseră aproape la bine şi la rău în tot acest timp. Sărbătoriserăm împreună fiecare succes şi plânseserăm la fiecare eşec. Înfruntaserăm probleme şi le găsiserăm soluţii. Iar astăzi îmi erau ca o familie. O familie pentru care mă simţeam răspunzătoare. O familie a cărei stabilitate financiară depindea de abilitatea mea de a-i apăra locul de muncă. Nu-mi plăcea când aceste lucruri erau puse cumva în pericol și luptam din răsputeri în fiecare clipă pentru ca așa ceva să nu se întâmple. Iar acum apăruse de nicăieri omul ăsta, care ştiam sigur că ar fi călcat în picioare totul, fără nicio remușcare, din cine ştie ce capriciu care îl mâna din nou spre mine. Nu era un om rău însă știam mult prea bine că odată ce își punea ceva în minte avea să reușească. Asta cu atât mai mult dacă îţi şi spunea că avea de gând să o facă. Iar în acel moment, din habar n-aveam ce motiv ori prin care joc ciudat al sorții, voia să îşi facă iarăşi loc în viaţa mea.

– Eric, de ce faci asta?‚ am întrebat respirând apăsat, în încercarea de a mă calma pe cât posibil. Voiam măcar să cunosc motivele din spatele acțiunilor lui. M-ar fi ajutat să lupt cu el într-o oarecare măsură. Ce vrei de fapt?

M-a privit tăios și mi-a aruncat printre dinți doar atât:

– ȚI-E CLAR?

Ochii lui căprui parcă aruncau scântei. După atitudinea zeflemitoare și relaxată pe care o avusese când venise, vedeam acum în el un om care își calcula cu precizie fiecare pas, fiecare cuvânt și fiecare gest în parte. Chiar dacă fizic nu se schimbase mai deloc în cei trei ani care trecuseră de când îl văzusem ultima dată, se părea că viața îi călise și-i înăsprise între timp caracterul. După această replică l-am văzut întorcându-se calm spre ușă ca să plece. Mi-a aruncat o ultimă privire din prag.

– Mă întorc mâine la zece pentru o discuție cum trebuie. Astăzi observ că-i imposibil. Între timp te sfătuiesc să citești cu atenție contractul. Să nu mai ai suprize, zic. La revedere, Marina.

N-am avut timp să reacționez. I-am observat doar silueta înaltă, impecabil conturată de costumul negru pe care îl purta, pierzându-se dincolo de locul până în care puteam cuprinde eu cu privirea. A plecat şi acum la fel, m-am gândit în acel moment, cu aceeaşi nepăsare, cu aceeaşi lipsă de sentimente…

***

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s