„Toţi suntem Liliana. Suntem copiii unor părinţi, suntem studenţii unor profesori…”

11214063_546303065518330_1669446890678364490_nIeri am mers la facultate ca de obicei în zilele de marţi din ultima lună. Dar spre deosebire de alte zile, în holul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti , pe o masă, într-un colţ, ardea o candelă. Lângă ea, o fotografie şi o vază cu flori. M-am gândit, bineînţeles, că sunt pentru o persoană care a decedat în urma incidentului din Colectiv. Nu am avut curajul să mă apropii şi să privesc mai atent. Am urcat scările până la etajul trei, acolo unde aveam curs.
Pentru că fac naveta ajung mereu ceva mai devreme aşa că am obiceiul să mă ascund prin vreo sală liberă şi să citesc până încep cursurile. De data aceasta n-am găsit loc pe nicăieri aşa că am rămas pe hol. Eram atentă la cartea pe care o citeam când am observat un student mergând din sală în sală. „La două fără zece, în hol. Vor fi şi profesori…” repeta de fiecare dată. Nu i-am dat atenţie prea mare. Nu am înţeles exact la ce se referea. Cuvintele lui nu răzbăteau foarte clar până la mine. Mi-am văzut de cartea mea, aşadar. Până când a venit la mine o prietenă. O cheamă Roxana şi este anul III şi la Limbi Străine şi la Litere. Nu cred că are mai mult de 22 de ani… Ne-am împrietenit în primele zile de cursuri.
– Vii şi tu cu noi? – Scările erau pline de studenţi ce-şi croiau drum în jos şi pe care abia atunci i-am observat. – Se ţine un moment de reculegere în hol, a continuat. Este o studentă care a murit. A fost în Colectiv…Era masterandă la Litere. Vin şi profesorii. O să spunem o rugăciune…Momentul coincide cu înmormântarea, ştii…, mi-a explicat.
– Da…am văzut ceva în hol când am venit, i-am zis cu jumătate de glas urmând-o în jos pe scări, în timp ce simţeam că mă lasă genunchii. Cred că Roxana mi-a intuit starea, pentru că a continuat încurcată.
– Doar dacă vrei să vii…
– Vin! Cum să nu vin? (Şi iarăşi mi-au venit în minte, unul câte unul, colegii mei de altădată, cu plete şi tricouri negre. Mereu veseli, cu o iubire nebună de viaţă. Oameni săritori. Intelectuali. Ingineri. Proiectanţi. Oameni cu care am împărţit un an din viaţă. M-am gândit la prietenii mei ascultători de rock, deloc puţini, oameni de toate categoriile sociale, cu care am împărţit atâtea şi atâtea momente de-a lungul anilor. Dacă unul dintre ei nu ar mai fi fost acum? )Vin cu voi. Normal. Puteam să am şi eu prieteni care să-şi găsească sfârşitul sau care să fie răniţi acolo…
– Şi eu trebuia să fiu acolo, să ştii. Doar că m-a luat somnul şi nu m-am mai dus, mi-a replicat Roxana calmă. – Repet, nu cred să aibă mai mult de 22 de ani…. –

Am ajuns în hol. Era ticsit de tineri. Studenţi la Litere şi Limbi Străine. Masteranzi asemeni mie. Profesori. Mi-am găsit locul printre ei, mi-am lăsat ochii în jos şi am început să-i ascult pe colegii Lilianei Gheorghe, aşa a chemat-o pe cea pentru care ne adunaserăm, vorbind despre ea. Vorbind despre un om cald, despre o tânără de 24 de ani, plină de viaţă şi iubitoare de rock, absolventă de Limbi Străine şi actualmente masterandă la Litere la Universitatea Bucureşti. I-am ascultat colegele vorbind despre rutina, visurile planurile şi obiceiurile lor de tinere studente, în timp ce vocea le era întreruptă de lacrimi. Am ascultat cuvintele altor colegi care, deşi nu le-au rostit atunci, acolo, le-au dat scrise pe hârtie spre a fi citite. Am plâns alături de marea aceea de oameni. Nimeni nu s-a putut abţine, oricum. Am văzut atâtea capete plecate, atâtea lacrimi, atâta durere… La final am spus cu toţii o rugăciune. Un Tatăl Nostru pe o singură voce, deşi eram sute acolo. Toţi am fost unul în acele momente…

Toţi suntem Liliana. Suntem copiii unor părinţi, suntem studenţii unor profesori…”, a spus una dintre colegele Lilianei. Cuvintele ei nu îmi ies din minte de ieri încoace. În ele, cred eu, stă esenţa a tot ceea ce s-a întâmplat. Da, toţi suntem Liliana. În locul ei putea fi oricine, orice om din orice oraş al ţării ăsteia. Ăsta-i adevărul. Atât de şubred e totul în jurul nostru. Atât de şubredă este ţara în care trăim…

Dumnezeu s-o odihnească!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s