Jurnal

Bun (re)găsit!

Am crezut, sincer vă spun, că acest moment nu avea să mai vină. În aceste luni de absenţă nu m-am gândit mai deloc la scris. Dar, paradoxal, am avut vreme să îmi dau seama cât de mult îmi place să scriu, cât de mult mă linişteşte, cât de tare mă împlineşte.

Ce am făcut între timp? Multe. 🙂 În primul rând am călătorit. Am avut ocazia să transform în realitate ceea ce până nu demult era doar un vis, fapt ce mă bucură nespus. Poate voi face aici şi o rubrică pe acest subiect, cine ştie?, unde să povestesc cât de tare m-au impresionat locurile pe care le-am văzut. Până atunci…o fotografie din luna august, din cel mai frumos oraş în care am ajuns până acum: Praga.

IMG-20180828-WA0074

Pe lângă toate acestea am renunţat aproape de tot la reţelele de socializare. Cândva prin vară am simţit nevoia să mă rup de ele. Te obligă să te compari cu ceilalţi şi să îţi construieşti o lume şi un sine cărora nu le aparţii. Din acest motiv am decis să iau prima pauză, la fel cred şi acum, după mai multe.

Ce fac momentan? Ei bine, mă bucur de toamna care la mine a fost tare blândă până acum şi aştept cu drag sărbătorile de iarnă. 🙂

Să ne citim cu bine!

Cristina

Reclame
File din jurnalul Marielei

Învață să primești!

28959391_879350518935364_4952021546244767744_nRecunosc,multă vreme am crezut că viața este făcută DOAR din a oferi. Înțelegere, prietenie,sprijin și chiar bani ori diverse lucruri materiale dacă îți permiți. Am crezut că aşa „trebuie” să fie. Că aşa „este bine”. Mă feream să primesc orice. Şi nu mă refer aici la ceva de ordin material, ci la cele mai simple dintre lucruri,cum ar fi o invitație în vizită la o prietenă sau la o petrecere,de exemplu.-Pentru mine frumusețea vieții se măsoară în astfel de lucruri simple de ceva ani și este tare frumos.- Primul meu gând în momentul în care „primeam” era să găsesc un motiv pentru care să nu accept. Abia de câteva luni încoace, și am aproape 35 de ani, am înțeles cu adevărat că,în egală măsură, trebuie să și primești. Ceea ce ți se oferă este ceea ce meriți ca răsplată pentru ceea ce ai oferit. Şi am înțeles asta în momentul în care o prietenă mi-a spus fix aşa: „Trebuie să primești ceea ce și tu oferi!” – O mai spun o dată: nu este vorba de lucruri materiale aici și nici de a oferi pentru a primi ceva la schimb,ci despre oportunități alături de oameni,de care eu fugeam.-

Îmi vor spune poate unii: am ajutat/ am iubit pe x iar el mi-a întors spatele. Ce fel de răsplată este asta? Şi eu am pățit la fel. Şi nu o singură dată. Însă am înțeles un lucru: totul se compensează. Da, x mi-a întors spatele,însă au apărut 10 x prieteni adevărați. Oameni din aceea pe care mă pot baza și care mă iubesc și mă vor alături necondiționat. O vreme nu i-am remarcat. Mă concentram pe faptul că x mi-a întors spatele…
De aceea zic: învață să primești! Uită-te bine în jur și cu siguranță vei observa că pentru fiecare x care a plecat au apărut o mulțime de alții care au rămas. Pentru fiecare x lucru care nu ți-a reușit,ți-au ieșit cum trebuie 10 altele! Poate că nu-i vezi pe acei oameni. Dar ei sunt acolo. Îţi garantez! Doar privește încotro trebuie. Şi pe urmă…întinde-le mana şi primește-i. Învață să primești. Şi prețuiește ce ai primit!


Foto:internet

File din jurnalul Marielei

„Ce caut eu aici?” 

tumblr_m1d84ssFxh1r0yq4zo1_500Am iubit doar de două ori în viaţa asta. Cel mai puternic a doua oară. A treia dată când am încercat să-i mai acord iubirii o şansă mai degrabă am simţit nevoia de a fi iubită şi am confundat-o cu iubirea mea pentru cel de lângă mine. De fapt ştiam că nu aş fi putut ajunge să-l iubesc. Nu cu acea iubire pe care mi-aş dori să o ofer omului drag. Am vrut să simt că merit iubire după ce iubisem cu tot sufletul pe cineva care a uitat să-mi spună că nu mai am loc în viaţa lui. Aşa că îmi mai oferea din când în când câte o firimitură de timp şi spaţiu, pe care eu le acceptam şi preţuiam fiindcă-l iubeam… Am vrut să simt că merit iubire,am vrut să simt că uit. Am simţit că merit iubire, dar n-am uitat nimic.

În toate aceste trei daţi însă, am ajuns la un punct în care nu m-am mai recunoscut. Am ajuns să mă întreb, cu mintea şi sufletul cotropite de nelămuriri, „Ce caut eu aici?” M-am întrebat asta iar şi iar, şi cu toate că nu am găsit răspuns,n-am plecat. Am rămas pe loc, când de fapt ar fi trebuit să o iau la goană… Cumva, sufletul meu ştia că locul nu mi-era acolo unde mă aflam, alături de acel EL. Dar refuza să accepte că a greşit încă o dată şi că trebuie să o ia din nou de la capăt.

Tu să nu faci ca mine, te rog! Să nu rămâi nicio clipă acolo unde simţi că nu aparţii.
Pleacă şi nu regreta acest pas.
Pleacă! Nimic nu o să se schimbe, oricât de mult ai crede şi ai spera…

 

Foto: Pinterest

File din jurnalul Marielei

Rămâi cu bine, 2017

24900058_832885520248531_884747454352226180_n2017: fără doar și poate un an cu totul altfel decât restul. Un an al contrastelor și al emoțiilor la extreme. Şi,în egală măsură, un an cu multe lecții mai puțin plăcute pe care,mai de voie,mai de nevoie, mi le-am însușit. Un an în care am înțeles ce înseamnă să iubești cu tot sufletul. Dar și cât de tare te istovește să cauți zadarnic iubirea, să te încăpățânezi să o vezi acolo unde ea nu există, să te încăpățânezi să crezi în fantasmagorii, oricât de evident ar fi adevărul.

2017 a fost anul în care am găsit curajul să iubesc,să cred și să sper. Iar apoi pe cel de a-mi șterge iubirea cu pricina din suflet și de a mă îndrepta spre o alta. 2017 m-a învățat în primul rând să risc. – Voi mai risca,cu siguranță. Şi,cine știe,poate voi și câstiga în cele din urmă…- Însă tot 2017 mi-a și (re)confirmat un lucru: oamenii care vor să îți fie alături,îți rămân alături. Indiferent de situație. Iar dintre toți cei ce îți trec pragul sufletului doar ei,acești din urmă oameni,contează. Până să înțeleg acest lucru am privit cu mult regret spre anul ce se încheie,recunosc. Acum însă știu că trebuie să îl las să plece fără resentimente,dar cu certitudinea că fiecare întâmplare și fiecare om cu care viața are grijă să ne întâlnim ne sunt de fapt lecții pentru viitor.

Rămâi cu bine, 2017!

File din jurnalul Marielei

…eu încă mai cred

21617713_10210829817365506_8439555994264830745_nÎn ciuda timpului, în ciuda grabei ăsteia nebune ce ne-a intrat parcă şi în sânge, în ciuda vremurilor lipsite aproape cu totul de sentimente dar atât de pline de materialism pe care le trăim, eu cred că oamenii încă mai ştiu să iubească şi să fie prieteni, să-şi deschidă sufletul cu sinceritate dar mai ales cu altruism, să îţi întindă nu doar o mână ci pe ambele la nevoie şi să treacă dincolo de aparenţe şi propriile cutume de dragul altor oameni. Da, în ciuda a toate acestea eu încă mai cred. Cred că…

încă mai există suflete care se deschid sincer şi până la capăt. Nu doar cu jumătate de măsură.
încă se mai întâlneşte iubire adevărată. Şi prietenie asemenea. Acea iubire şi acea prietenie care odată începute nu se „consumă”, nu se termină, nu se rup. Acea iubire, acea prietenie care te leagă cu sufletul de ceilălalt, dincolo de orice diferenţe, neînţelegeri şi imperfecţiuni.

Foto: Pinterest 

 

File din jurnalul Marielei

Monolog V-Spre trecut NU (II)

wp-image--712450767Cred cu tărie că nimic nu este întâmplător în viață.  Nicio venire, nicio plecare, nicio întâlnire, nicio despărțire. Nicio apropiere și nicio depărtare ulterioară. Toate se întâmplă pentru că așa trebuie, chiar dacă nu vrem să  credem și ne răzvrătim cu vehemență  împotriva acestei idei. Și suferim. În cele din urmă înțelegem că așa este în  viață: oamenii vin și pleacă. Mai cred însă, cu la fel de multă tărie și altceva: că trebuie să plecăm cu aceeași grijă cu care am venit. Fără să lăsăm îndoieli în sufletul pe care hotărâm să îl  părăsim. Unii oameni vor căuta cu anii o explicație acestor îndoieli presărate în sufletul lor uneori cu voie, alteori din nepăsare, luând, între timp, toată vina trecutului asupra lor. Ceea ce nu-i deloc corect.
Cu la fel de multă convingere cred însă și că viața nu îți ia defapt nimic din ceea ce este al tău. Niciodată. Când un om decide să plece, înseamnă ca locul lui nu era lângă tine. Câți alții te cunosc cu bunele si relele tale toate și nu pleacă nicăieri? Sunt oameni care vin pentru a rămâne indiferent de situație si oameni care caută pretexte pentru a pleca de lângă tine cât mai repede. Când oare vom învăța să îi prețuim pe cei dintâi la justa valoare în loc să ne risipim sufletul ca să înțelegem de ce nu ne-au vrut ceilalți, de ce pentru ei nu am fost la fel de buni, mă tot întreb în ultima vreme?

Recunosc că sunt omul trecutului mai mult decât al momentului prezent și că mă risipesc de bunăvoie punându-mi trecutul pe repeat.  Nu pot nega ca-mi place să o fac. Mult. Chiar dacă știu că n-am ce mai căuta acolo. Însă trebuie să recunosc și că pe zi ce trece învăț și să îl las în urmă. Nu în aceeași măsură în care îl retrăiesc, dar reușesc. Trăiesc tot mai des aici si acum, alături de tot și toți cei care îl alcătuiesc atât de frumos. Și e bine!

Foto: Pinterest 

File din jurnalul Marielei

Aşa sunt eu…

18157798_10209704938764244_6069206013060411153_nVezi,asa sunt eu: un om de-o încăpățânare vecină cu nebunia câteodată. Mai ales cu oamenii ce îsi fac loc în sufletul meu.

Când este vorba despre acesti oameni mă incapatanez cel mai tare:mă incapatanez să cred… În bunătate. În sinceritate. În suflete calde. În prietenie adevărată. În mine si în ei împreună. În noi pentru o viață. Alături, orice ar fi să se întâmple.

În cazul lor eu altfel nu pot fi.
În cazul lor eu altfel nu pot face.

Pentru ei sterg mereu, fără să stau pe gânduri, cuvinte si comportamente care m-au rănit indiferent cât de tare…si o iau de la capăt. Iar si iar si iar…

Asa sunt eu,vezi? Un om de-o încăpățânare vecină cu nebunia câteodată.