File din jurnalul Marielei

Lecția despărțirii

img_20190616_083245_6413697387234381814199.jpg

Uneori TREBUIE să-ți aduni curajul și să pleci. Câteodată este necesar să alegi să lași oameni în urmă. Viața îți predă până la urmă și lecția asta, indiferent dacă vrei sau nu: lecția despărțirii de cei fără de care ai crezut că nu ai putea trăi.

Viața te obligă în cele din urmă să interiorizezi acest adevăr, să integrezi în propria-ți ființă faptul că sunt oameni care de la un punct încolo nu mai au loc în viața ta, așa după cum nici tu nu mai începi într-a lor. Și asta pentru că ați trăit tot ce aveați de trăit împreună.

Când simți că unii oameni nu-ți mai fac bine prin prezența lor, pleacă. Înțelege că dacă nu o faci tu, oricum te va obliga viața să o faci până la urmă. Nu te agăța de aceste persoane. Cu cât te vei încăpățâna tu să-i ții mai aproape, cu atât mai tare se vor îndepărta ei. Așa TREBUIE să fie.

Am fost și eu în situația asta. M-am încăpățânat să-i țin alături, m-am agățat de oameni, am tolerat ceea ce altă dată mi s-ar fi părut inacceptabil doar ca ei să rămână. Pentru plecarea unora am petrecut mult timp învinovățindu-mă chiar, deoarece spusesem ori făcusem ceva anume. Apoi am înțeles că oamenii ne sunt atât oglinzi cât și lecții. Abia în acel moment vina a început să se estompeze și a făcut loc pentru lecție. Poate că însăși greseala mi-a fost lecția… Și apoi, oamenii „potriviți” vor gravita mereu în jurul tău într-un fel sau altul. Și tu, de asemenea, în jurul lor. Chiar dacă vă veți despărți în anumite circumstanțe, este sigur că vă veți și regăsi.

16.06.2019, Giurgiu
(foto: Pinterest)

Reclame
Jurnal

Filă de jurnal – 16 mai 2019

60339679_10215062749506164_5027588369081696256_o

(Casa Elisabeta – Constanța, 16.05.2019)

În ziua în care am lăsat telefonul deoparte… (I)

Nu de puține ori m-am surprins privind lumea prin ecranul telefonului mobil, fie că fotografiam sau filmam ceva. Viața se muta efectiv în acel spațiu infim, dincolo de care se petrecea, de fapt, toată acțiunea. Și nu de puține ori mi-am spus că voi schimba asta. Mai pregnant ca ieri însă n-am simțit parcă niciodată câte se petrec cu adevărat dincolo de ecranele gadget-urilor… Poate din cauza tuturor celor pe care i-am văzut cu ochii în jos în metrou? Ori poate a adolescentului care se filma în mers în pasajul de la Unirii pentru un „tik-tok”? Habar n-am. Că doar am văzut de atâtea și atâtea alte dăți asemenea lucruri, nu?

Cert e că azi, în ziua în care am lăsat telefonul deoparte, am băut o ciocolată caldă pe faleză dimineață. Apoi am „pierdut” vreo oră de vorbă cu Mihaela, cea datorită căreia sunt atât de mulțumită de locul în care mă aflu. Mi-a spus că sunt drăguță iar eu am încercat să o conving să nu-mi mai vorbească cu „dumneavoastră”. N-a fost chip.

Pe urmă m-am oprit cinci minute la o bisericuță din apropiere. Am spus cel mai profund „mulțumesc” de multă vreme încoace. După, m-am plimbat încolo și încoace pe străzi, până le-am pierdut șirul. Apoi m-am întors pe plajă. Și m-am jucat cu mingea cu Jessy, o cățelușă cât palma. Am aflat că străbate zilnic faleza, de mai multe ori chiar, împreună cu stăpâna ei. Și că niciodată nu bea apă din mare, ci doar se spală pe botic. 😊 A, și am mai aflat ceva: scoicile tip „evantai” sunt mai rare, dar acum, pentru că a fost marea agitată, se găsesc cât de cât mai ușor. Mi-a spus stăpâna lui Jessy cât am stat de vorbă. Am căutat și eu, dar n-am găsit.
Lângă noi o fată în picioarele goale scria ceva pe nisip. Când am rămas singure am întrebat-o dacă nu este rece apa. Așa am ajuns să petrec pe puțin două ore stând de vorbă cu Iolanda, o austriacă aflată în vacanță la noi. Am discutat despre toate: România mea, cu bunele și relele ei, dar și despre Austria ei. Despre pasiunea pentru călătorii, despre oameni și viață în general. Iar după toate astea am străbătut plaja și faleza până când m-a alungat frigul.

Acum? Acum aștept apusul de soare pe o terasă plină ochi cu flori și glasuri a tot felul de păsări. Între timp, pe acoperiș se ceartă trei pescăruși iar de undeva, parcă de incredibil de departe, se aude zgomot de trafic și de avioane…

Jurnal

Bun (re)găsit!

Am crezut, sincer vă spun, că acest moment nu avea să mai vină. În aceste luni de absenţă nu m-am gândit mai deloc la scris. Dar, paradoxal, am avut vreme să îmi dau seama cât de mult îmi place să scriu, cât de mult mă linişteşte, cât de tare mă împlineşte.

Ce am făcut între timp? Multe. 🙂 În primul rând am călătorit. Am avut ocazia să transform în realitate ceea ce până nu demult era doar un vis, fapt ce mă bucură nespus. Poate voi face aici şi o rubrică pe acest subiect, cine ştie?, unde să povestesc cât de tare m-au impresionat locurile pe care le-am văzut. Până atunci…o fotografie din luna august, din cel mai frumos oraş în care am ajuns până acum: Praga.

IMG-20180828-WA0074

Pe lângă toate acestea am renunţat aproape de tot la reţelele de socializare. Cândva prin vară am simţit nevoia să mă rup de ele. Te obligă să te compari cu ceilalţi şi să îţi construieşti o lume şi un sine cărora nu le aparţii. Din acest motiv am decis să iau prima pauză, la fel cred şi acum, după mai multe.

Ce fac momentan? Ei bine, mă bucur de toamna care la mine a fost tare blândă până acum şi aştept cu drag sărbătorile de iarnă. 🙂

Să ne citim cu bine!

Cristina

File din jurnalul Marielei

Învață să primești!

28959391_879350518935364_4952021546244767744_nRecunosc,multă vreme am crezut că viața este făcută DOAR din a oferi. Înțelegere, prietenie,sprijin și chiar bani ori diverse lucruri materiale dacă îți permiți. Am crezut că aşa „trebuie” să fie. Că aşa „este bine”. Mă feream să primesc orice. Şi nu mă refer aici la ceva de ordin material, ci la cele mai simple dintre lucruri,cum ar fi o invitație în vizită la o prietenă sau la o petrecere,de exemplu.-Pentru mine frumusețea vieții se măsoară în astfel de lucruri simple de ceva ani și este tare frumos.- Primul meu gând în momentul în care „primeam” era să găsesc un motiv pentru care să nu accept. Abia de câteva luni încoace, și am aproape 35 de ani, am înțeles cu adevărat că,în egală măsură, trebuie să și primești. Ceea ce ți se oferă este ceea ce meriți ca răsplată pentru ceea ce ai oferit. Şi am înțeles asta în momentul în care o prietenă mi-a spus fix aşa: „Trebuie să primești ceea ce și tu oferi!” – O mai spun o dată: nu este vorba de lucruri materiale aici și nici de a oferi pentru a primi ceva la schimb,ci despre oportunități alături de oameni,de care eu fugeam.-

Îmi vor spune poate unii: am ajutat/ am iubit pe x iar el mi-a întors spatele. Ce fel de răsplată este asta? Şi eu am pățit la fel. Şi nu o singură dată. Însă am înțeles un lucru: totul se compensează. Da, x mi-a întors spatele,însă au apărut 10 x prieteni adevărați. Oameni din aceea pe care mă pot baza și care mă iubesc și mă vor alături necondiționat. O vreme nu i-am remarcat. Mă concentram pe faptul că x mi-a întors spatele…
De aceea zic: învață să primești! Uită-te bine în jur și cu siguranță vei observa că pentru fiecare x care a plecat au apărut o mulțime de alții care au rămas. Pentru fiecare x lucru care nu ți-a reușit,ți-au ieșit cum trebuie 10 altele! Poate că nu-i vezi pe acei oameni. Dar ei sunt acolo. Îţi garantez! Doar privește încotro trebuie. Şi pe urmă…întinde-le mana şi primește-i. Învață să primești. Şi prețuiește ce ai primit!


Foto:internet

File din jurnalul Marielei

„Ce caut eu aici?” 

tumblr_m1d84ssFxh1r0yq4zo1_500Am iubit doar de două ori în viaţa asta. Cel mai puternic a doua oară. A treia dată când am încercat să-i mai acord iubirii o şansă mai degrabă am simţit nevoia de a fi iubită şi am confundat-o cu iubirea mea pentru cel de lângă mine. De fapt ştiam că nu aş fi putut ajunge să-l iubesc. Nu cu acea iubire pe care mi-aş dori să o ofer omului drag. Am vrut să simt că merit iubire după ce iubisem cu tot sufletul pe cineva care a uitat să-mi spună că nu mai am loc în viaţa lui. Aşa că îmi mai oferea din când în când câte o firimitură de timp şi spaţiu, pe care eu le acceptam şi preţuiam fiindcă-l iubeam… Am vrut să simt că merit iubire,am vrut să simt că uit. Am simţit că merit iubire, dar n-am uitat nimic.

În toate aceste trei daţi însă, am ajuns la un punct în care nu m-am mai recunoscut. Am ajuns să mă întreb, cu mintea şi sufletul cotropite de nelămuriri, „Ce caut eu aici?” M-am întrebat asta iar şi iar, şi cu toate că nu am găsit răspuns,n-am plecat. Am rămas pe loc, când de fapt ar fi trebuit să o iau la goană… Cumva, sufletul meu ştia că locul nu mi-era acolo unde mă aflam, alături de acel EL. Dar refuza să accepte că a greşit încă o dată şi că trebuie să o ia din nou de la capăt.

Tu să nu faci ca mine, te rog! Să nu rămâi nicio clipă acolo unde simţi că nu aparţii.
Pleacă şi nu regreta acest pas.
Pleacă! Nimic nu o să se schimbe, oricât de mult ai crede şi ai spera…

 

Foto: Pinterest

File din jurnalul Marielei

Rămâi cu bine, 2017

24900058_832885520248531_884747454352226180_n2017: fără doar și poate un an cu totul altfel decât restul. Un an al contrastelor și al emoțiilor la extreme. Şi,în egală măsură, un an cu multe lecții mai puțin plăcute pe care,mai de voie,mai de nevoie, mi le-am însușit. Un an în care am înțeles ce înseamnă să iubești cu tot sufletul. Dar și cât de tare te istovește să cauți zadarnic iubirea, să te încăpățânezi să o vezi acolo unde ea nu există, să te încăpățânezi să crezi în fantasmagorii, oricât de evident ar fi adevărul.

2017 a fost anul în care am găsit curajul să iubesc,să cred și să sper. Iar apoi pe cel de a-mi șterge iubirea cu pricina din suflet și de a mă îndrepta spre o alta. 2017 m-a învățat în primul rând să risc. – Voi mai risca,cu siguranță. Şi,cine știe,poate voi și câstiga în cele din urmă…- Însă tot 2017 mi-a și (re)confirmat un lucru: oamenii care vor să îți fie alături,îți rămân alături. Indiferent de situație. Iar dintre toți cei ce îți trec pragul sufletului doar ei,acești din urmă oameni,contează. Până să înțeleg acest lucru am privit cu mult regret spre anul ce se încheie,recunosc. Acum însă știu că trebuie să îl las să plece fără resentimente,dar cu certitudinea că fiecare întâmplare și fiecare om cu care viața are grijă să ne întâlnim ne sunt de fapt lecții pentru viitor.

Rămâi cu bine, 2017!

File din jurnalul Marielei

…eu încă mai cred

21617713_10210829817365506_8439555994264830745_nÎn ciuda timpului, în ciuda grabei ăsteia nebune ce ne-a intrat parcă şi în sânge, în ciuda vremurilor lipsite aproape cu totul de sentimente dar atât de pline de materialism pe care le trăim, eu cred că oamenii încă mai ştiu să iubească şi să fie prieteni, să-şi deschidă sufletul cu sinceritate dar mai ales cu altruism, să îţi întindă nu doar o mână ci pe ambele la nevoie şi să treacă dincolo de aparenţe şi propriile cutume de dragul altor oameni. Da, în ciuda a toate acestea eu încă mai cred. Cred că…

încă mai există suflete care se deschid sincer şi până la capăt. Nu doar cu jumătate de măsură.
încă se mai întâlneşte iubire adevărată. Şi prietenie asemenea. Acea iubire şi acea prietenie care odată începute nu se „consumă”, nu se termină, nu se rup. Acea iubire, acea prietenie care te leagă cu sufletul de ceilălalt, dincolo de orice diferenţe, neînţelegeri şi imperfecţiuni.

Foto: Pinterest